Am început să-mi caut umbrele în fiecare cadru în care îmi tresaltă speriată vreo frustrare.
Am fost și eu în sufletul ăsta.
Suferind de o boală înfrântă de propriile-i plăceri. M-am luptat și eu într-un elan exasperat, cu oasele trosnind sub presiunea unor realități deloc palpabile.
Cine a conceput virusul ăsta al sacrificiului care înobilează nefericirea? Având o intensitate morbidă, se transformă rapid într-un suicid al purității. Te-nghiontește rar în coaste, cât să-ți dea de veste că-i acolo.
Ereditar din scoarță-n scoarță, mare-i oastea acestui virus halucinant.
Ostaș în primă linie de luptă contra sufletului: credința metafizică. O expresie nemărturisită a conștiinței în care tentația instinctivă e acoperământ de judecată. Întâiul nivel al nebuniei extaziate, adesea confundat cu simțământul.
În partea dreaptă, poziționat strategic lângă precedentul, soldat vioi, îmbătat în boarea disperării, credința senină. Deja blestemat de absolut, persistă în jocul sentimentelor. E blamat deseori de veterani, batjocorit c-ar fi un prunc de catastrofă.
Alături, epuizat de strajă, un leu feroce devenit ostaș, credința definitivă. Punctul în care sufletul se spovedește străinului, devenindu-i cult de rugăciune, o speranță constantă către definitiv.
În margine de rând, credința păcătoasă, manipulată de detașarea forțată a străinului, se sprijină în arma uzată de lupta unor credințe învechite; a renunțat să mai lupte cu veșnicia. O sfințenie de neînțeles a pus stăpânire pe regretele soldatului, dar nu-i dă pace o existență nihilistă. Se zbate între dorința de infinit și imposibilitatea depresivă.
Maladia, în definitiv, e o tortură; dar sufletu-i credincios unui torționar demult pierdut în melancolie.