Nu pot să învinovățesc pe nimeni că am ajuns aici. Eu sunt singurul vinovat, eu și acțiunile mele care au precedat acest eveniment…aș fi vrut ca cineva să mă avertizeze, să îmi dea un semnal de alarmă. Din păcate, nimeni din jurul meu nu a făcut-o…sau poate cineva mi-a spus…mintea mea nu mai poate lega coerent lucruri, persoane sau vorbe aruncate peste umăr.

Era o încăpere rece și obscură, deși afară soarele strălucea torid, aducând peste oraș un val de căldură amețitor. Prin peretele de sticlă, ce se afla în stânga mea, singurul lucru pe care îl puteam zări era un birou, la care un bărbat cu ochelari, îmbrăcat cu un halat ce se dorea a fi alb, tasta de zor. Nu se sfiia să mă privească din când în când, direct și insistent, ceea ce mi-a descărcat un fior de gheață în tot corpul. În camera aceasta în care mă aflam, care, îmi părea mie, se îngusta și se expanda deopotrivă, ca într-un vis dement, o voce de femeie murmura ceva…

Stăteam în picioare, zgribulită, pe jumatate dezgolită de haine, lângă o mașinărie impozantă, ce părea ca o capsulă augumentată de o baghetă magică. Era singura sursa de lumină decentă ce îmi permitea să văd ceva în jurul meu. Femeia se apropie de mine și, cu un gest lent și o voce prea calmă, îmi indică locul în care trebuia să mă așez. M-am supus, fără să cer prea multe explicații…știam că nu am de ales. O pătură uzată, respingătoare, fu așezată peste mine, provocându-mi și mai multă repulsie. Nu știam exact ce va urma…

În secunda următoare, suportul metalic pe care stăteam întinsă începu să se miște înspre acea capsulă și se opri doar când singurul lucru pe care îl mai puteam vedea în orice direcție, erau pereții curbați ai aparatului, care parcă mă îmbrățișau. Eram deja în interiorul lui. În timp ce pașii femeii se auzeau îndepărtându-se, vocea ei îmi ordonă să nu fac vreo mișcare nesăbuită dacă vroiam ca lucrurile să fie bine pentru mine. Adrenalina îmi pompa sângele în vene, îmi simțeam inima galopând ca o nebună. Am auzit ușa trântindu-se...eram singură în acea încăpere, în acel recipient ca un cavou. Nu știam exact ce va urma…

Dintr-o dată, sunete aleatorii, stridente, venite chiar din interiorul capsulei, au început să umple încăperea și să îmi invadeze timpanul...lumini orbitoare îmi străbăteau retina și mă orbeau.Cu privirea ațintită spre nimicul din fața mea, am încercat să îmi păstrez calmul...să mă ancorez într-o altă realitate...mi-am lăsat gândurile să hoinarească, căutând cu ochii minții peisaje, chipuri, arome din trecut. Din când în când însă, sunetele se opreau pentru o clipă iar când reveneau, parcă groaza era și mai mare. Nu știam cât voi fi nevoită să rămân prinsă în această nebunie, dacă voi ieși de acolo fără ca ceva îngrozitor să mi se întample. Nu știam exact ce va urma…

Într-un final, după câteva zeci de minute ce mi-au părut o eternitate, rezonanța magnetică a luat sfârșit. Acum știam ce va urma…