e atât de aproape cerul
cu porii deschiși
sfâșiind jucăuș
fuioare de fum
și zdrențe de sfere de ceață
devine insensibil timpul
ochiul, dimineața asta perfectă
când m-ai părăsit
lăsându-mi pe o bancă
o stenogramă

ești tot mai frumoasă tinerețe
cu toată cruzimea ta
domesticită în magazia
cu pereți pulsativi
roșii și albe striviri
ale nimbului cherchelit
absorbind inconstant
lumina de pe ultima carte

am obosit
recunosc
văd realitatea
dintr-un punct rătăcit
ca un câine galben
mușcând cu nesaț
dintr-o lună placidă
pe moarte
te caut tinerețe flămând
cu inima oferită-n căuș
șchiopătând
cu mersul absurd
pe o cale absurdă
te caut
cu ploaia atârnată de gât
insensibilă
și puternică furtună

și totuși
te-am iubit
de la distanța unor falange
stropite cu o linie curbă
în timp ce anii existau primejdios
bucăți de cașalot
mușcând peste orașe grav
zăpada

numai nopțile
cele care se văd deformat
în oglinda troienelor
pot înțelege
iluzia sângelui meu clocotitor
asemenea unor dungi
cu ochi scânteietori
urcând
și coborând impulsuri
pe retină
stenograme – A.M.