așa e înainte de răsărit, aproape
liniște, aproape lumină
mă duci de mână prin casă spre geamul
din bucătărie și-l deschizi larg;
se văd mitropolia, mcdonaldsul, miroase a praf și-a toamnă iar porumbeii
stau aliniați pe blocul din față. mă uit
la mâinile mele, mă uit la mâinile tale mi se închid ochii și fruntea
îmi cade pe umărul tău. mă ridici de bărbie și spui
“încă un pic, uite, imediat răsare” iar eu
mai deschid ochii cinci secunde și-ațipesc din nou și povestea asta
se tot repetă mecanic și cumva
predictibil, până mă-ntrebi aproape scos
din sărite “ce să fac
ca să nu mai adormi?” și-n loc
să-ți dau o idee bună și plăcută
pentru amândoi, spun “mușcă-mă și tu
de antebraț.” și când o faci
scot doar un “auch” sec și-adorm din nou
pe umărul tau.
“maria” aud apoi. “maria, trezește-te”
mă și scuturi de umăr destul de violent. “trezește-te” și-atunci
deschid ochii mă găsesc întinsă în pat
și nu văd nimic. “cred c-am orbit”, constat. apoi
aflu că e încă noapte. că mi-am vorbit singură. aflu că mai sunt
câteva ore până la răsărit. că umărul tău
n-o să fie niciodată aici