Bocancii deveneau tot mai greu de târât; un fel
de ieșire din iad- bănuiești
că după 3-4 trepte dai în sfârșit
de aer și-ți umpli plămânii
Să nu cazi dracului -îți spui
în tot timpul ăsta- ca un sac de oase obosite. Să nu
cazi dracului.

Ajunsesem pe stradă. Se-ntuneca,
vedeam cum soarele se scurge-așa
pe după dealuri. Nu mi-au spus
unde să merg. Nu mi-au spus
dacă se termină.

Aș fi vrut să știu cum să ajung acasă; să trag draperiile
să mă dezbrac să mă întind pe pat să-mi aprind
o țigară.
Să mă gândesc la toate astea să-mi caut
prin debaralele prăfuite ale minții
un bulgăre de echilibru, ceva atât de concret
încât să nu mi se sfărâme între palme când le-aș strânge
(n-am știut niciodată să mă uit în urmă
n-am știut cum să las uși întredeschise)

Stând acolo pe bordură cu capul în mâini am început
să numesc cu voce tare obiecte din cameră
pe care mi-ar fi plăcut să le vad acum ca să mă pot păcăli
că sunt acasă.
Brichetă creion cablu dulap rochia-mea-pe-care-ți-ai-dat-drumu’
mochetă efect agun zeredu palc.
Din gură-mi ieșeau acum bule de aer, știi, zgomotul ăla
când sufli în paiul din cana cu suc.
Se-ntunecase deja complet, din stânga
parcă auzeam pe cineva tastând, nu eram sigură
de nimic