Tu mărie, mărioară,
mare, sfîntă surioară,
cîte luni răsar din tine
pe cîmpiile senine?
Cîte oare ne vor paște
duhul și sfintele moaște?

Nici o lună, tu copilă,
fiindcă lumea n-are milă :
vara - camioanele
iarna - arsenalele,
toți se zbat ca frunza-n vînt
cît mai e loc pe pămînt.
Toți se luptă împotriva
cîntecului ce veni-va.
Toți ne fură din cuvînt
și vînează ce e sfînt.

Mare, tu, fecioară albă,
ți-au prins ghiocei în salbă,
de frumoasă precum ești
tu mereu ne amăgești.

Rugăciunea de cu seară,
noaptea, crește ca povară.
Zilele sînt tot cu lună,
toată firea se cunună.
Viața și cu morțile
clipa și cu sorțile,
omul și cu fiarele,
stelele cu soarele.