ascult cum cu pasul târșit se târâie tăcerea
senilă și chioară căutând bâjbâind
șipul cu apă vie gândul ce ține în el
potrivitul cuvânt despre poezia din mine

biata de ea într-un fel o-nțeleg și
mi-e milă de halul în care-a ajuns
de poate nici nu mai știe ce caută
dar pe de altă parte așa-i trebuie

când eram tineri îi tot spuneam
că unică-i șansa de a scăpa de uitare și moarte
atât belșug de lumină ce se revarsă în noi
că e mare păcat de risipă

se fâțâia și spunea că ea e de aur
și că cine mă rog ești tu să te-agăți de cuvânt
degeaba-i spuneam că sunt om
că omu-i om doar cât este cuvânt
și că singurele urme-ale trecerii lui
cuvintele sunt pe pământ
restul e doar vis și țărână atât...

alți zori m-alintă pe pleoape
altă zi își curge lumina în stăvilarul ce sunt
și poate tăcerea se va înpiedica de cuvânt...