Zici că-și așteaptă sentința. De la altcineva. Când, de fapt, doar ea și-o dă, ea și-o ia, ea o decide. Așa i se tot spune. picpicpic. ”Ce facem?” întreabă ea. ”…nu știu…” răspunde el. ”CE facem?” întreabă ea. ”Chiar nu știu…” răspunde el. ”ce… facem…” întreabă ea. ”Nu știu.” răspunde el. ”Nici eu.” ”E greu.” daplm. Li se topește ultima fărâmiță de afecțiune, ultima bucățică de obișnuiță. Le usucă bine de tot apoi cu două geamuri și o ușă deschise aiurea prin casă, cât să se facă puțin curent, ca vara când leșini de cald și nu-ți mai pasă dacă te prinde sau nu curentul și te vor durea urechile. Și după ce toată toată toată afecțiunea s-a uscat bine bine bine se uită unul la altul și se întreabă iarăși același lucru. ”Cum am ajuns iar aici?”. Iar la asta el o să răspundă tot că nu știe, că lui nu i se pare nimic schimbat. Dar ea e obosită, și-a epuizat puterea, nu mai are energie nici să plângă, nici să țipe. Decisese cu ceva timp în urmă ca treptat să nu mai încerce. Să nu mai cerșească afecțiune, să nu îl mai implice forțat în viața ei. A început să stea pe afară mai mult decât pe acasă. Cu oameni noi, muzici noi, locuri noi. Protestul pe care îl ține de câteva luni s-a terminat rău pentru ea de fapt. El n-a observat. A observat că o vedea mai rar, dar lucrurile mergeau foarte bine. Ea nu mai era needy, bam! Vorbea mai puțin și mai la obiect, bam! S-a oprit însă la un moment dat din zâmbit. Atunci a apărut primul semn de întrebare. Tot atunci a fost prea târziu. ”Hei, mai zâmbește și tu, de ce ești așa?” a zis el. Ea știe că s-a împrietenit cu un orb, știe că a locuit cu un surd și că a iubit definiția unui indisponibil emoțional. Să se mai explice? Nu mai bine așteaptă un semn divin care să o conducă undeva înainte (eventual) să o ia cu adevărat razna? E obositor să ia decizii. Nimeni nu ia decizii bune când e cu adevărat obosit ori când se târăște către o nouă zi.