Un artist trebuie să fie egoist cu timpul său. Mereu m-am socotit ca fiind un suflet darnic, dar în această zi înnorată, totodată neprielnică, de mai, îmi iau cu o hotărâre necugetată dreptul de a fi astfel și de a mă scuti de momentele de prisos ce nu oferă artei mele substanță esențială sau orice alt instrument făcut pentru a o desăvârși.
Nu doresc să-mi ratez momentele, ce ar fi trebuit să fie ale mele. Mi-ar fi aparținut dacă erau însuflețite de mine însămi, dar eu nu aveam nici geniul, puterea,bunăvoința.
Și la ce bun toate frământările lipsite de iz profund sau existențial dacă ele nu pot juca drept durere și suferință pentru arta mea?
De ce să-i mint pe cei de lângă mine, pretinzând o iubire ce transcede, când tot ceea ce pot oferi eu sunt doar cuvinte? Cuvinte care plutesc în aer, răsfirate și nepătrunse. De ce mă mint pe mine că am ființa îmbătată cu un spirit romantic și binevoitor, când tot ceea ce absorb și îmi doresc este ca timpul să mă știe, să mă primească, să mă cunoască?