Brusc am trăit o nostalgie. Mă durea că nu mai pot îmbrățișa Soarele, Luna, Întunericul Nopții. Cu multă vreme în urmă, Eu, Ea și-o mogâldeață priveam cum Soarele răsare din mare, cum Luna apune într-un lac sau ascultam clipocitul apei în leagănul bărcii printre nuferi. Aia mică gângurea în timp ce noi murmuram “dormi nani, dormi, puișor”. Uneori îi strângeam un braț de maci, se veștejeau mult prea repede iar ea zburda cu părul în vânt. Într-o zi o reporteră m-a rugat să-i spun ce m-a inspirat când am scris Innocentia! Cum ați spus, am întrebat surâzând. Innocentia! a repetat exasperată domnișoara de la microfon. S-a îndreptat către altă persoană. Peste tot zgomotul auzeam râsul ei cristalin, vocea-i rafinată în limba engleză. În depărtare cânta o vioară. Am început să aplaud. Nu eram singur în sală. Ceilalți strigau: Bravo, bravo, bravo în timp ce Delia primea buchete de crini și trandafiri pe scenă!

P.S.

Am trăit această reverie la Ploiești în timp ce Delia, fiica mea, interpreta ca solistă Concertul pentru vioară și orchestră de Sibelius, dirijor Tiberiu Soare.