Schimbarea majoră este în ea însăși un punct nodal exponențial și definitoriu care se cere explorat, extrapolat și cercetat pentru a-i cunoaște esența având similarități cu imanența omului și de la care pornesc radial traiectoriile a fi-ului descrise de posibilități nenumărate care pun în mișcare probabilitățile.
Primul punct nodal este nașterea, iar ultimul reprezintă moartea, între aceste puncte nodale se mișcă omul care ratează unele puncte nodale prin alegerile pe care le face și care asimilează alte puncte nodale influențând în mod pozitiv destinul său care dacă ar fi modelat de punctul nodal suprem definit ca metanoia, s-ar transsubstanția în extra-destin.
Sincretismul aplicat în creație ar putea avea revelații asemănătoare cu cele provocate de teofanie, dacă din osmoza esențelor artelor diverse s-ar naște o substanță cu funcții și caracteristici divine.
Sincretismul caută să combine esotericul cu exotericul, supranaturalul cu metafizica și scolasticul cu gnosticul și are configurații de eclectism pe care încearcă să-i confere o esență exhaustivă.
Un om ce și-a construit sincretismul în dialectica sa, vrea ca doctrina sincretismului să conducă umanitatea.
Când mă văd pe mine însumi în a fi pierd vizualizarea corpului acordat la materialism, când întrevăd a fi-ul în sinele preferat mă percep pe mine însumi interferând cu celălalt care sunt tot eu și care se mișcă cu viteză printre sinapsele spiritualității cu axonii transplantați în conștiență.
Când coincid cu celălalt, mine însumi se relaxează în pauze temporale și când eu însumi și celălalt devin un întreg, integralitatea îmi gestionează dimensiunile existențiale.
Uneori mă cred celălalt până îi simt sinele distinct conversând cu sinele ce a ieșit din imanență și s-a strecurat în conștiență.
Când sunt eu îmi manipulez celelalte euri configurative, căci mine însumi a captat esența pe care o distribui generos celorlalte euri.
Când mă întreb câte sine am în interior, sinele spiritului presară întunericul virtual pe conștiența care sunt eu.
Mine însumi aparține alternativ când mie, când celuilalt abstras din integralitatea sistemului ființării, iar esența care sunt eu circulă prin toate eurile manevrate de eul esențial și exponențial care sunt eu.
Imanența proprie caută să dea coeziune între eu și celălalt și când ne aflăm în simbioză, conștiența proprie nu mai știe de cine să asculte.
Celălalt se vrea toate tipurile de sine, eu mă vreau imanență și conștiență funcționând în tandem și la unison.
Fiecare crede că e cel mai puternic și fiecare vrea să conducă toate entitățile din lăuntrul meu, iar când eu trec în celălalt și celălalt trece în eu, de confuzia ce apare ne salvează spiritul.
Atât eu cât și celălalt pe care îl consider o prelungire a mea, căutăm în spiritualitate misticismul și în supraconștient clarviziunea și supranaturalul.
Vocația proprie este un sincretism între arta lirică a celuilalt și arta reflexivă a mea, atât eu cât și celălalt avem aceeași substanță cu aceleași funcții și proprietăți, aceeași imanență, aceeași conștiență, însă potențiale diferite. Eu extrag din potențial gnomicul desfășurat în raționamente formând eseurile, celălalt absoarbe meta-lirismul aflat dincolo de expresivitate în spațiile esoterice accesate de inițiați.
Eu mă conectez la sinele care mă definește, celălalt se acordează la un sine poetic gestionând imaginativul.