Ceea ce se mărește posedă o substanță extinzându-se asimptotic și în el s-a inserat maximul care amplifică plenitudinea, deplinătatea, vocația, satisfacția și bună-dispoziția augmentând pozitivitățile.
Ceea ce se micșorează are o substanță care se contractă și în el s-a inserat minimul care împuținează ființa și care gestionează minusculul, insignifiantul și derizoriul restricționând și obturând calitățile fragile și casante.
Maximul s-a conectat la grandios și anvergură, privește întregul și ignoră detaliile, iar minimul s-a acordat la micime și nimicnicie și privește amănuntele și nu poate cuprinde întregul.
Grandiosul are calitatea expansiunii, generează un imperiu din arealul de mare cuprindere, însă imperiul este divizat în ariile eterogene ale realității căreia grandiosul i-a proiectat măreția.
O viață grandioasă și-a însușit o dialectică care elaborează și structurează efectele impunătorului care absoarbe augmentarea.
Imperiul construit de grandios este supus asalturilor micimii pe care grandiosul vrea să o supună pentru a conduce prin instrumentele maximului planeta.
Grandiosul grefează asimptota pe țesuturile vieții și își imprimă impunătorul pe coordonatele existențiale, iar prin substanța sa de anvergură dizolvă limitele existențiale pentru a încăpea într-o viață modelată de maxim a cărei expansiune vrea să cucerească spațiile nefiindului pe care vrea să le colonizeze cu entitățile ce țin de natura grandiosului.
Grandiosul aplicat în viață îi augmentează întâmplările care capătă exponențialul evenimentelor și inserează în punctele nodale esența sa care se mărește progresiv umplând vacuitățile.
Grandiosul a aglutinat toate segmentele existențiale cu scopul de a-și integra dreapta, însă nu poate fiindcă în dreaptă stă infinitul pe care grandiosul nu-l poate îngloba oricât ar urca asimptotic înspre plus infinit.
Minusculul și-a multiplicat punctele cu scopul de a deveni grandios, însă nu reușește, căci mulțimea de puncte dispuse unele lângă altele nu generează decât un segment insignifiant între ale cărui limite se mișcă omul afectat de micime.
Calitățile grandioase devin superlative și vor să facă vasale defectele minuscule.
Grandiosul apreciază supranaturalul în care intuiește transcendentul care funcționează pe baza esențelor grandioase absorbind substanțele esoterice ale misterelor și miracolelor care fac din entitățile transcendentale taumaturgi cu potențialul limitat de Dumnezeu.
Supraconștientul nu poate fi decât grandios, impunător și măreț, procesând supra-urile care au calitatea multiplicării și ale căror trasee asimptotice depășesc coordonatele vieții.
Grandiosul deraind înspre grobian decade în aroganță, fățărnicie, nonșalanță și tupeu și în acest caz în grandios se infiltrează complexul de superioritate.