Escapismul diferă de irealitate care are consistențe de himere și fantasme, este un refugiu în visarea diurnă în care tot ce e dorință devine tangent ființării și tot ce e contondent și traumatizant se volatilizează în imaginativul desfășurat în mental de escapism.
Escapismul procesează lumina pe care o încarcă cu visările traversând sensurile de la rațional la utopic și care se deosebesc de oniricul ce-și desfășoară imaginația irațională, absurdă și virtuală în vise fascinante sau în coșmaruri sinistre.
Să facem din escapism o prelungire ofertantă, feerică și mirifică a vieții căreia escapismul îi ia din greutatea pe care o sfărâmițează și o pulverizează înafara spațiilor existențiale.
Escapismul dă visării cu ochii deschiși valențele beneficului care ușurează viața de lesturile a căror greutate ne dă impresia că ne trage pământul.
Când realitatea ne devoalează prea multe adevăruri care covârșesc o minte obtuză, să ne deschidem mintea escapismului și să ne dezactivăm temporar entitățile mentale.
Prin escapism realul își pierde duritatea și contondența, capătă rotunjime, iar visarea capătă întâietate și conduce mintea cu entitățile trecute pe Off.
Un escapism diversificat manipulează imaginația și o îndreaptă înspre orice vrea el.
Neînsemnatul se rătăcește prin nimicnicia la care se atașează nimicul care jonglează cu 0-urile și se semnează cu subiacentul aflat dedesubtul inferiorului.
Neînsemnatul are similarități cu invizibilul, nu sare în ochi ca însemnatul și nu epatează ca grandiosul.
Neînsemnatul empatizează insignifiantul cu funcții și aspecte superflue și iluzorii și este absorbit de golurile care îl prefac în vacuități.
Neînsemnatul nu are substanță, ci doar corpusculi de materie care nu se încheagă, nu se aglutinează, nu se coagulează și nu converg și când neînsemnatul atrage non-sensurile, vibrația sa minusculă se transformă în non-vibrație și neînsemnatul este înghițit de un minus.
Arbitrul oamenilor este legea, ea îi separă în oameni cinstiți și în oameni necinstiți, iar fărădelegea există prin raportare la lege.
Arbitrul creației este exegeza, ea stabilește ce operă are valoare și profunzime și ce scriere este străbătută de non-valoare, superficialitate și este fără imanență plutind la suprafața fără profunzimi adânci.
Liberul-arbitru ar fi bine să se manifeste între coordonatele legilor, căci dacă ar fi altfel, libertatea pe care o generează se surpă și se zdrobește de ilegalul traumatizant.