Mi-l amintesc atunci, ca și acum. Își încorda buzele într-un spasm, de parcă urma să emită mari adevăruri. De fapt, pe urmă, spunea o poveste despre originea numărului zero sau despre omul Isus Cristos care, neîndoios, a existat în timpul istoric. Apoi mai sorbea o gură din paharul de whisky care nu îi lipsea din față, și netezindu-și fruntea și ascuțind ochii ca pe un diamant care taie sticla și orice mai este casabil, îți dădea de înțeles că te acceptă cu greu la masa lui, ca pe o durere de cap de sorginte necunoscută. Și toate astea pentru ca mai tîrziu să nu se dea cu capul de pereți, întru aflarea unui adevăr suprem...