ziua în care n-am mai fost ce-ai vrut tu să-ți fiu
a fost ziua în care n-ai mai fost ce-am vrut să-mi fii
și-am părăsit chipurile ce mi le imaginam că stau peste noi privindu-ne din balcoane
d’aia ne-am mutat la ultimul etaj, deasupra plopilor, ca să prindem întâia ploaie și să ne spele de prea multe zile care urmau să vină, iar și iar
eu fără să mai vreau să fiu, tu fără să mai fii ce vreau
atunci a fost prima reprezentație între două tramvaie
eu te priveam din unul, tu îmi întorceai spatele din celălalt
și-ți lăsai coapsele la vedere fără să ceri bilet
cumva, urcam pe șinele alea până la ultima stație, ca și când acolo ar fi fost depozitele celor ce le-am pierdut
din toate călătoriile toate
n-am făcut decât să amânăm călătoriile următoare și să săpăm macaze pe pântecele noastre
prefăcând dorințele ce-au trecut în dorințe
ce s-au prefăcut
ți-am lăsat timp să îți termini spectacolul și spectator n-am fost să-ți fiu
și mi-am pus capul pe genunchi lăsând să-mi fie martor doar trosnetul acela ce-mi spunea că tu nu ești acolo să te supui
și nici o cale nu te va face să vrei să-mi fii,
să-mi mai fii