am învățat să citesc în alb și negru
- poate d’aia visele îmi erau repezi și reci.
n-aveam psiholog să-i spun cum mă strânge albul,
ori cum mă sufocă negrul.
dar aveam o babă cu descântece- le ținea înnodate într-o batistă.
o priveam cum arunca cenușa pe pereți și-mi părea un personaj de film mut. chiar și-acolo, în locul în care demonii încercau să mă țină în culorile focului, totul era în alb și negru:
- baba avea părul alb, sub o năframă neagră,
pereții își ascundeau albul de altădată sub chipuri cu dinții negrii,
creionați cu praful de cărbune.
mi-a dat un braț de icoane și-un drum dezlegat.
dacă nu umblam nopțile toate cu icoanele sub braț,
trecând apele înainte,
pe sub cimitire,
și înapoi,
peste turle îmbâcsite de hoiturile îngerilor renegați,
n-aș fi trecut peste orizontul chircit.
atunci am pășit pe tărâmul albastru
- prima culoare ce m-a lepădat de mine,
prima liniște din noaptea în care demonii mă rătăciseră.
atunci ți-am șoptit “ochii tăi, cum au trecut de zei?”
mi-ai zâmbit și-apoi,
în trupul tău, gol,
mi-ai arătat culorile despre care n-am mai aflat altele.
ca ele, nu-s.