poate sunt blidul din care a mâncat ieri Dumnezeu,
lăsat de izbelişte în chiuveta timpului.
picăturile cad monoton din robinetul stricat, în acelaşi loc
parcă încercând să-mi păstreze doar sufletul curat,
încolo, la voia mâţelor să mă lingă.
idei fără motan când una când alta intră în rut
făcând ca toţi dracii, de mine uitând,
pe mine-nflorind mucegaie...

poate că-n piaţa lumii sunt taraba improvizată a Dumnezeului
meu nevoiaş pe care, de-a valma, fructe, legume şi zarzavaturi se vestejesc şi se usucă la soare în nepofta lumii care nu e vegană...

totuşi eu cred că sunt oglinda protoplasmatică în care
zilnic se uită Dumnezeu. se bucură când sunt curată şi-i
simt intristarea când sunt aburită. mă strădui
dar cârpa cu care mă şterg, din zi în zi mai pâslită,
mai abrazivă, mă va mătui şi, privindu-se-n mine,
văzându-se ca dracu', mă tem că mânios mă va trânti de pământ
să mă spargă şi nici măcar nu ştiu clipa aceea cât
e de departe, să mai încerc cât de cât,
să mai dreg busuiocul...