Înainte de Adam, Dumnezeu a făcut amoeba,
iar prima lecție pe care a învățat-o această mâncătoare de creiere a fost indiferența.

Dintr-o greșeală dumnezeiască (spre bucuria noastră) într-o zi amoeba a început să viseze: -dacă ar fi cineva în preajmă (fie și mai asexual) nu m-aș mai plictisi atât de mult.

Naivă, a încercat să se umfle
și s-a tot umflat până a crăpat în două ca un harbuz.

Dintr-odată celor două bucăți le-au ieșit dințișori de lapte de-au putut țipa de bucurie, face tumbe.
Așa că au tot țipat până a început să le crească sexe, de s-au înmulțit până la adânci bătrânețe.

De-atunci așa e viața în lumea poeților, cuvintele curg șiroi ca niște râuri de lapte
să hrănească organele de creștere și dezvoltare poeticească.