să te cunoști pe dinăuntru
ca și când ai păși într-o scorbură
sau într-o grotă
unde nu-i lumină
ci doar sunetul liniștit
al aerului pe care îl respiri
întrerupt
din când în când
de clipocitul unei picături
te întrebi dacă e lacrima
ce-a uitat
să mângâie pleoapa
pentru că și-a dorit
să cunoască adâncul
să-și găsească izvoarele
ori doar un strop de gând
ce-ar vrea să curgă
dar se vede înțepenit
precum o stalactită
din care se preling
niște șoapte
bucăți din visul sfărâmat

să te cunoști
în timp ce tot ceea ce cade crește
ca o stalagmită
numai punct de strop să nu rămâi
nici în tine
nici pe dinafară
pe un umăr să te porți cel de sus
pe celălalt cel de jos
până te vei întâlni tu cu tine
cu ce credeai că s-a risipit
cu ce simțeai că s-a înțelenit
făuritorul propriei coloane să fii
și-o candelă
pe tine să porți