Drumul spre cer e unul din clișeele mele preferate.
E durerea difuză de pe șoldul drept
Acolo unde mi-am tatuat vrăjitoarea când eram foarte tânără.
Sau toate poemele mele dictate de Alexei
Poetul meu inventat care îmi ține locul la dealul cu muzele
Și mă spală de vina de a iubi uneori metafora mai mult decât pe fimea.

Drumul spre cer e atunci când merg într-una prin orașul acesta din Nord
Și-n gând un înger bizar îmi șoptește despre fetița din mine
Până când îmi dau lacrimile pe stradă
Până când lacrimile devin hohote
Iar trecători întorc capul cu jenă.

Drumul spre cer e și când iubesc cei mai improbabili oameni
Al căror dubii existențiale mă fascinează.
Și după ce ne facem rău
Pentru că ne-am oglindit prea adânc
Tot drumul spre cer devine biserică și rugăciune
Pentru iertarea fuziunii.

Drumul spre cer e ceea ce știu să fac.
E felul în care mi organizez universul.
E felul în care mă apucă revoltă în nopțile în care cerul e doar un capac
Pe care nu-l mișcă nici un vis nici o aspirație.

Drumul spre cer e terapia pe care o fac
Analist și analizat
Schizoidia de bază a societății noastre.
Cărțile citite.
Dansul din zori
Când trupul meu se împreunează cu dorința de a rămâne în viață.

Drumul spre cer e cotidianul
Din care extrag substanța dulce amară a înțelegerii
Pe care apoi o transform în cerneală
Dar mai e și paieta verde din ochiul poetului
Cod secret al destinului.

Drumul spre cer e și iarbă fumată
Cu care forțez porțile percepției.
În care mi pierd memoria imediată
Și-mi ascut somatizările fricile și extazul
Urbanitatea și iconografia ei feroce.

Drumul spre cer e corpul care îmbătrânește
Rămânând tânăr pe dinăuntru.
Sunt sânii și coapsele și ochii alungiți că un fluviu
Pe marginea căruia visez la o altă lume.