Pân' la poartă să ajung, drum a fost și greu, și lung.

Omu'-n viață, cel ce crede, după moarte se-ntrevede
cum c-ar merge la hodină, fiind de-acu, spălat de vină!
doar fiindcă s-a spovedit și apoi s-a-mpărtășit
căci popa și cu sinoadele, i-au preluat toate păcatele.

Desigur, ele contează și drept bine se notează
reducându-i din pedeapsă, pentru ce-a adus năpastă
căci iată! a recunoscut și probabil l-a durut
promițând în fața popii că n-or să mai fie copii.

Tihna i se poate da, doar de-a fost vreun sfânt, sadea
sau cu mare osteneală înspre-o viață spirituală
fără fapte reprobabile, înspre rău interpretabile
și-asta căci, ce-i purgatoriu, devine ambulatoriu.

Dar de-i cați la pălărie, d'-ăștia nu-s unu' la mie!
iar de sunt, sunt mult prea sus! încât unu' nu-i sedus
cu ideea de hodină prin a Raiului grădină
căci ei chiar au înțeles care-i mersu'-n Univers
și nu își vor pierde vremea cu ce le propune lenea...

Efectele prin rău produse, sunt ne-nchipuit de-ascunse.

Chiar de nu-ți vine a crede, tulburate-s în brevete
și lumi mult îndepărtate! ce-s pe sus împrăștiate
pentru care, în cătare, rugăciuni nu-s spre iertare
nefiind ele cunoscute, căci n-au fost prea dezbătute.

Chiar de timpu'-n purgatoriu e redus la provizoriu
karma te va îndruma, întru vieți ce vor urma
înspre fapte, cu un sens, plătitoare-n Univers
căci răul nu-i de la sine, spălat fără de suspine.

Mântuirea-i aplicată doar când Era-i încheiată!
când Pământul se destramă, îmbrăcând o altă haină
iar karma, nerăsplătită, nu mai poate fi-mplinită.

Dar nu vine chiar degeaba, doar pentru c-a zis babaca.
Tre' să duci ceva în spate! ceva... posturi de bucate.

Mântuirea e-n discuție, pentru fapte-n disoluție!
care sunt cu mult prea grave! pentru-a fi de om spălate
adică-s distrugătoare, întru Universul mare
și care sunt șterse-abia, când Eoni s-or reforma

de înalte entități, mult mai tari în calități!
pentru ca lumea caducă să n-ajungă o nălucă
să poată fi împrăștiată, distrusă și dizolvată
pentru a se pune-n loc, alta, cu mai bun soroc.

Însă, chiar dacă-s  iertări, vor avea totuși urmări
chiar și-n lumea reformată! din vechea configurată
căci spre-a șterge murdăria, musai! să-ți pălești trufia
ocupând stări mai prejos decât cel, fost virtuos
căci și-acolo-s date ranguri cu trepte, pe multe standuri
care-n fapt sunt distribuții, funcție de contribuții.

Pe Golgota, ce-ați văzut, când tâlharul a crezut
mărturie dând cu jale, despre ce-a lăsat în vale
nu a fost o mântuire!... ci o dreaptă socotire
când, înțelegând greșeala, se mai netezește calea

reducând timpu'-acordat, care va fi îndurat
întru lumile astrale, pe a purgatoriului cărare
căci pe-acolo nu petreci, decât până înțelegi.

De-ai făcut-o și din viață, timpu' se tot limitează
căci urmează să-ți apară, numai dauna morală
consecința fiind că-n Rai, urci fără prea mult să stai.
Luat însă, precum distanță, este cam un sfert din viață!
astfel fiind acoperit, timpul ce a fost dormit...

Evoluția nu-i cu răbdare, să mai zaci și pe la soare.

Ăialalți, de-au fost normali, întru spirit mai formali
au frate de alergat! pân' să se lungească-n pat.
Asta spus așa, cu rimă, căci pe-acolo nu-i hodină
totuși, în numitul Rai, osteneala nu-i un bai.

În el însă n-ai intrare! de-ți sunt straiele murdare
nimic fiindu-ți de folos, de-are izul pământos.

Iar pe-aici nu-i zisu'-n sine, despre praful din doline
ci vorbim despre concepte! și idei ce-s recurente!
care au o-ncrengătură, cu Pământul pus pe zgură.

Necesar e-aici, ca-n spate, să cari spiritualitate!
Dacă n-ai agonisit din ea, cât măcar o mică stea
gândul să ți-l iei cu bai! de la poarta dinspre Rai
căci cărarea te va duce, înspre răsturnata cruce.

Mai mult!... răul ce-ai făcut, trebuie recunoscut!
nu ascuns după perdele, ce doar ție-ți sunt fidele
fapt ce este-obligatoriu, în numitul purgatoriu.

Dacă nu îl înțelegi, te lovește-n alte vieți
karma fiindu-ți chiar mai dură fără astă procedură.

Ca să poți intra în Rai, musai să-nțelegi cum stai!
motivele ce te-au decis, să ajungi la compromis
să faci rău în jurul tău, fiindu-i altuia călău
doar ca tu să te ridici, chiar de faptele-ți sunt mici.

După ce sunt pricepute în mulțimea lor de cute
prin efecte ce-au creat, cum Cosmosul l-au afectat!
și dacă prin pocăință, îți vin gânduri cu silință
înspre-a compensa, cumva, toată fapt-aceea rea
abia poți, cu îndurare, să pășești în Raiul mare
care pe bucăți ți-e dat, după cum l-ai invocat...

În viață chiar nu ai crede ce-i ascuns de ce se vede!
O lume-ntreagă, nevăzută, ce-ncontinuu-i bântuită
de cei ce s-au dezbrăcat, de straiul împământat...

Cor de duhuri în suspine; ba mai noi, ba cu vechime
suflete în pătimiri, ce se-agață de-amintiri
încercând cu disperare, să revină-n vechea stare.

Unele prea-nspăimântate, să pornească mai departe
altele ne-nțelegând, ce pe-acolo-or fi cătând!

Multe nici nu s-au gândit, că de fapt ar fi murit
bătând căi în sus și-n jos, cătând drumuri de întors
fiind mai toți nedumeriți, cum deodată-s rătăciți!
și complet înstrăinați, de neamuri și de confrați!...

Mai rău este însă cu-ăi, care-n viață-au fost călăi
căci pe-acolo și-au găsit, mediul cel mai potrivit.
Ființe crude pe Pământ, cu nimic în suflet blând
ce-și împrăștie din zonă, rău'-n limba-autohtonă

insinuându-se în cuget, să nască păcate-n suflet
instigând apoi la ură pe acei de-a lor natură
la fapte de o răutate ce un om greu duce-n spate!
inducându-le-n voință, victime chiar cu putință...

Dacă omu'-ar înțelege, omul, care dă o lege!
că cel rău, executat, pe sus este mult mai apt!
înspre a-și vărsa veninul, coborând în viață chinul
nu l-ar condamna la moarte pe acel cu mari păcate
ci l-ar izola pe bune! cât mai are ani pe lume
dându-i astfel un răgaz, să-și priceapă-al său necaz
și-n ăst fel, pân' va pleca, să-și strunească firea rea...

De-nțelegi, cele de sus, ai să vezi că nu-i de spus
cum că răul extirpat, prin moarte îndepărtat
va diminua-ntr-un fel, suma răutății-n plen
căci prin osândiri la moarte, doar mutat e-n altă parte!
de unde mai abitir! se va comporta ca zbir.

Ca urmare răul crește! căci pe-acolo se-ntețește
având de acum putința, chiar de-a crește suferința...

Mai erau și descarnații, care jos se cred în grații
murind ei cu Domnu'-n gând, violând și ucigând
convinși că în Cer i-așteaptă, un harem pentru-a lor faptă
mese-ntinse, copioase, în palate maiestoase.

Vai de sufletul nemernic, ce se crede-a tot cucernic!
luându-l pe Domnul părtaș, la faptele-i de ucigaș.
O să-i treacă os prin os, spre-a-și spăla duhul hidos
și nu doar, aici, pe sus, dară și în alt ramburs!...

Tot așa-i vedeai pe-acei, ce pe-acolo erau zmei!
Duhurile-autohtone, spirite-n nefaste forme
ratații lumilor de sus, ce pe-acolo s-au produs.
La nimic nu te-așteptai bun să fie, de-i vedeai.

Mai intrau și-n cârdășie, într-o rea tovărășie
și cu sufletele descarnate, ce de jos urcau turbate
coborând în lume-apoi, cataclisme și război.
Ceea ce spuneam mai sus, depre răul reprodus...

Alții, de ziceai că-s sfinți! ei ispitei doar părinți
pe mai toți îi păcăleau, ascunzând ce-n fapt erau
cu scopul să-i amăgească, să le intre lor în breaslă
într-o lume prefăcută, prin voința lor născută...

Cu-o imagine-n căință treceau cei în suferință
care capăt vieții-au pus, fără voie de pe sus
căci pe jos n-au suportat, cursul vieții-ndurerat
și au hotărât, prin sine, că așa ar fi mai bine.

Obligați erau de-acum, să bântuie același drum
purtându-și continuat, jalea ce i-a-ngenunchiat
până pe Pământ s-or duce anii ce-i aveau pe cruce
adică data prezisă, ce-n destin fusese-nscrisă...

Și-ăștia toți în jurul meu; eu ocol tot dând mereu
fiind și-atent în continuare, la îngusta mea cărare
ce mereu se confunda chiar cu drumul altora
neștiut, pe alte rute, de mai buni sau răi bătute...

Lumea chiar era hidoasă; fără drum de-ntors acasă
ritmul trebuia mărit, pentru-a trece mai grăbit
dar mereu cu ochii-n patru, să nu dai cumva de dracu.

Eu nu știu să-l fi văzut, cel puțin pe la-nceput!
dar mereu în sân scuipam și Domnului mă închinam
nu cumva să-mi iasă-n cale, să mă-ntoarne înspre vale...

Ce bine mi-au prins acum, sfaturile de pe drum!
Făr' de spusa lui Povață, n-aveam nicio siguranță
printre toate aste fețe, ce în cale-ți vâră bețe...

Mulțumiri din nou îngân, Celui ce ne e Stăpân
iară rugăciuni de bine, mereu recitam în sine
iar de cruci, nici nu mai zic! deveniseră un tic...

Dar pe ce m-am depărtat și-altele s-au întâmplat!
care-acum priveau direct, înspre sufletu'-mi de drept.

Fiare multe la tot pasu', ce prin mine-și croiau sasu'
și cum tot treceau prin suflet, înhățau ceva din cuget...

Am luptat cu ele-n gând, dar multe ieșeau urlând
asaltându-mă cu rândul, din mine să smulgă gândul.

Nu a fost deloc ușor, până să pricep ce vor
până să-nțeleg mai bine că era răul din mine
ce din suflet se-adăpa și apoi se libera
arătându-se la față, din trăiri avute-n viață
prin aspectele hidoase ale unor ființe joase
ce mă hăituiau de-afară, fiind de fapt în suflet tară.

Dar cu-ncetul le-am răzbit; de fapt... eu m-am limpezit
lepădându-le pe toate, tot făcând ordine-n fapte
în sensul că le-nțelegeam și, mai mult! le regretam
însă nu doar de fațadă, de-a scăpa fără de ceartă
ci amarnic; în tăcere; cu lacrimi și în durere.

Omul nu știe că-n viață, poartă-adânc, ascuns de față
demonii ce i-a născut, gândind rău; prin ce-a făcut
sau pe care-i moștenește și prin ură-i tot hrănește
iar de nu chiar el îi stinge, spre-altă viață îi împinge.

Ei atrag, prin aderență, stări cu-aceiași turbulență
care le îndreaptă-apoi, sufletul spre-ale lor căi.
Invidie, neomenie; ură, patimi; lăcomie
stări care îl devorează, iar cu timpu'-l ruinează.

Urmele se mai strecoară și în lumi ce-l înconjoară
lumile ce sunt mai sus, în care prin moarte-i dus
afectate fiind prin ele, răul tot săpând tunele
pentru a se re-ntrupa, la nașterea ce va urma...

Dacă la-nceput credeam, că ce-i jos și-aici vedeam
pe cât m-am tot afundat, nimic n-a mai semănat!
căci la orice cotitură toate luau altă turnură
fiind într-o metamorfoză, fără logică-n prognoză
stimulate să se nască, după starea-mi sufletească
care m-a-nsoțit în lume când faptei dădeam un nume.

O continuă-aritmie cu duhul într-o alchimie...

În final, privind în urmă, mi-am zis „ducele de turmă”.
Mai în râs, mai cu necaz, constatam că încă-am haz...

Dar n-a fost numai atât... și prin altele-am trecut!...

Au mai fost chinuitoare plăceri, pofte arzătoare
ce pe jos le-am cultivat, prin trupul ce l-am purtat
și care, prin densitate, le pălea-n intensitate
dar pe-aici, el nemaifiind, au erupt și tot mocnind
s-au aprins toate-ntr-o sete, ce ardea pe îndelete

iar ca să o stingi puteai, doar dacă le pricepeai
ca fiind ispitiri deșarte, spre-a te apleca de spate
țintuindu-te-n țărână cu ceea ce-n tine-adună.
O savură prea sterilă, pentru ființa ta subtilă...

Toate astea-și au un rost, întru următorul post
căci astfel vei înțelege care-i diferența-n lege
între-avid, lacom; avar și ce-ar fi doar necesar
iar în următoarea viață, știința-ți poate da povață!

când în sine-o să-ți parvină, ca ceva ce dă lumină!
și care te va împinge, neputințele-ți spre-a-nvinge
un fel de geniu, cu mister, ce te vrea mai auster...

Pe aici nimic nu-i dat, făr' de-un scop întemeiat.

O veridică mezalianța; pârâtul jude și-n instanță
sau elevul, cu onor, sie fiindu-și profesor.