Mi-ai prins scoicile de glezne să le port nopțile cu înțelepciune, ca o trenă de viață sfărâmată la fiecare umblet al stelelor. Galaxiile n-ar fi trebuit să poarte nume. Sau măcar de s-ar fi numit ca noi, simplu: Femeia, Bărbatul, Bătrâna, Înțeleptul, Pruncul, Misterul, Câinele, Albatrosul... Așa, am atins nenumitul și ne-am răsucit chipurile spre incognito, goliți de sentimente, dezrădăcinați, rătăcitorii pământului.

Acum port oceanul, cu tălpile uscate, în jurul genunchilor, îl voi duce cu mine, poate că îi voi găsi loc printre alte continente ori voi abandona apele în jurul lanțului de atoli.

Mi-e dor să fiu insulă, aș putea să adăpostesc pribegii, nu mi-ar lipsi fecioarele cu ghirlande și nici oamenii pierduți. Și nici tu, corăbier fără naufragii sortite.

O vreme nu voi pleca în munți, aștept să culegi scoicile rămase, pietrele de lună, despovărată de valuri să încerc în mine pământul. Nu mai știu cum e să-l iubești, așa, ca pe o arcuire firească a luminii.

Amintește-mi când vii, să pot fi aici, uneori iau forme neîntrupate.