citeam deunăzi într-un jurnal
că lumea bolnavă de un mimetism contagios
se pregătește de ceremonia funerară
alegându-și un sicriu modele depose
odată se pare că a trăit o poveste naivă
nefardată și fără paparazzi cu ochiul hulpav
doar cântul trompetei într-o noapte de vară
îngropa moartea în tranșee
acum dependentă de aparatul de respirat
cu pasul îngreunat de istoria la purtător
mai crede în victoria revanșă
asupra singurătății albe a mielului răstignit

oare cât de bine să o fi cunoscut
de vreme ce plumbul din pagină mă împușcă plângând