suprafața mea inutilă era în siguranță
deși o pedeapsă creierului meu neîmblânzit
îți spuneam amorurile noastre sunt jalnice
un mod de a ne minți că existăm cu adevărat apoi
după ce m-am convins de asta
luni
am murit pe strada m. kogălniceau și singurul om
care era acolo singurul pe care îl ținusem în brațe
până atunci a sărit să mă înmormânteze
în pântecul oval al poeziilor scrise
insomniile tâșneau din mine ca niște elastice
luau cu ele bucăți de carne putrezită
muzica se scurgea pe asfaltul rece ca o silabă
învechită acasă
mama de abia începuse să fie mândră de mine
de ochii mei gri deraiați ca trenul spre bv
unde ninsese puțin ultima dată
luni
a plecat și tăcerea mea ca un copil
tăcerea dureroasă confuză
avea solzi de pește și gust de răni infectate
din genunchii lui dumnezeu
și am știut luni am simțit că la gunoi
nu se mai poate arunca niciodată
nimic