Potop de vorbe limpezi și aprinse
Din focuri arse-n secetă flămândă
Mă nasc a doua oară din pământ
Și-nvăț să scriu lumini cu mâna stângă.

Din lacrimi ce târziu se scurg spre cer
Ca un apus de vară părăsită
La margini de oraș uitat
De Dumnezeu în lumea otrăvită,

Mai sorb o dată din pahar,
Tăcerile mi se lipesc de sânge,
Un nod de țipăt tare și amar
De glezne amorțite azi mă strânge!

Mă pierd în lumile ce greu
Mai recunosc cuvântul și iertarea.
Mă-ntorc pe-aceleași drumuri...și mereu...
Îmi uit și amintirea și cărarea...

Mă mai opresc, mai tac, mai sper...
Ceva ce cred, ce nu-i, or este.
Aș vrea să știu, să țip, să cer
O clipă dintre-aceste...
minuni!