Ne tânguiam ca muții lângă moartea lui Ediseu. Îi alegeam carnea de pe cioburi. Seceta l-a împins spre gurile noastre și am condamnat-o multă vreme de atunci. Ne-am rugat pe rând să ne ierte păcatul de a mânca din carnea lui. Ne rămânea pe chipuri privindu-se în fiecare mai înalt, mai drept, mai îndurător, mai curajos, dar gândurile lui nu erau și ale noastre. Ne încăpățânam să trăim și ne-am adunat cei rămași, după ultimul soare. Atunci am hotărât că unul dintre noi este chiar El. Dar cine?
-Fiecare va merge pe drumul său fără să se întoarcă. Șase zile distanță și în a șaptea să se oprească preț de o veșnicie.
Ne-am trezit în pustiu meditând la ceea ce am crezut că suntem. Eram atât de singuri încât nu avea cine să ne asculte, poate doar urma celor trecuți odată pe acolo. După o vreme am înțeles că fiecare eram un alt Dumnezeu și că împreună ne-am hrănit cu chipul și asemănarea noastră.
Într-o bună zi ultimul dintre noi va rămâne doar El. Și pentru cine?