Și după ce plecă dragostea, el se întoarse la ale lui. Iar speranța, zbătându-se în chinurile morții, îl trăgea tot mai jos. Își pierduse sufletul sau, mai degrabă, voia să și-l piardă.

Când îl cuprinse durerea, era deja pregătit. Știuse că va veni și clipa asta, oricât de mult o ura. Și, într-adevăr, răul cu care crezuse că se luptă, răul cu care poate chiar se luptase, răul care îi macină pe oameni, doborându-i... răul era acum el. Ce folos să-ți stăpânești firea când este atât de ușor să te lași în voia sa?

Sunt oameni care au foarte mult de dăruit, însă nu au cui să dăruiască. Sunt oameni care iubesc foarte intens, uneori necondiționat, alteori egoist, și care nu-și doresc decât să fie iubiți la rândul lor, chiar dacă nu la fel de intens. Sunt oameni care se încăpățânează să iubească, deși fără speranță; o fac pentru că asta le este firea: sufletul lor este dragoste. Când piere un asemenea om, frumusețea lumii pălește, iar bunătatea ei se micșorează. Când se naște un asemenea om... Dar când se naște un asemenea om, la urma urmei?