Aruncăm cuvintele în sus, spre cer, cad, se desfigurează, se tranșează și
Se lipesc instantaneu de coli sângerii cu aracet
(ce reușește să păstreze atașate două cuvinte)
Tușul negru se prelinge printre venele rândurilor, cu prelungi acolade, ocolind tărăgănat,
Între două paranteze pătrate, spațiile de cavernă
Devin țipătoare, captează unde de ființă, într-un spațiu comprimat le izbește ecoul din patru unghiuri,
Sunt proprii stâlpi și victime totodată,
Literele îngrămădite se încleștează pentru alineate, rarefiere, și majusculă,
Cuvinte bolnave, îngrămădite,
Povara sensurilor își cere răscumpărarea, un preț la licitație livrească,
Rădăcinile lor încolțite în tâmplele noastre se leagănă
Când spre stânga, când spre dreapta, balansând certitudinea jurămintelor,
Genezele își rumegă sinonimele, ideea de unic apasă,
Căderea semnelor grafice din tavane și cioburile de pe podele, așchii și unelte de încondeiere,
Ne oferă o singură explicație: nașterea e voită nu din culpă...