Vantul sufla cu putere antrenend crengile copacului din fata ferestrei mele. Zeci de degete contorsionate bat disperat in sticla rece si umeda, vrend parca sa patrunda in camera, spargand-o si transformand-o in mii de cioburi ascutite de sticla, in care trupul meu sa se raneasca pentru a-mi lasa sangele-mi alb si rosu sa zvacneasca si astfel sa-mi gasesc sfarsitul intr-o umezeala calda si jilava.
Ai plecat de dimineata, lasandu-mi in sufelt un gol imposibil de umplut. Imi pare ca mi-ai luat tot sufletul, lasandu-ma ca un mort, un mort ce a cunoscut viata si ii pare rau ca o paraseste chiar in momentul in care ii intelesese frumusetea.
Dar acum viata, cea care mi-a mai ramas, este desarta, ea se taraste in intreaga mea fiinta golita de tot ceea ce este frumos. La tristetea mea participa intregul Univers; cel ce este vesnic si cunoaste mai bie decat oricine si orice ca viata vaduvita si ciuntita, fara dragoste, pare ca un mare gol, un mare nimic, ceva ce nu poate fi umplut decat de tine.
O stea traverseaza cerul, o stea cazatoare, sufletul unui om ce a gasit calea de scapare din mizerie, un om ce se indreapata, poate, spre o lume mai buna - o lume a fericirii, sau poate, spre un mare Nimic.
E greu pentru oricine sa creada ca dincolo de Aici nu se afla nimic. Ca in loc de regasirea acelui ceva, a dragostei, golul se mareste, distrugand si plinul ce a mai ramas.
Ma doare, ma doare intreaga fiinta. Am apucat sa gust putin din licoarea dragostei, o mica picatura de nemurie si acum viata imi pare fara sens, fara inceput si fara sfarsit, doar o etapa lipsita de intelesa unei existente ce, poate, nu se va sfarsi niciodata.
Se spune ca sufletul este trimis pe Pamant pentru ca aici sa descopare ce este dragostea si sa invete sa iubeasca si sa ierte, iar dupa ce afla tote acestea, poate trece mai departe, pe o scara ascendenta, ajungand la perfectiune.
Eu am inteles ce este dragostea, tu m-ai invatat, dar am pierdut-o, pierzandu-te pe tine.
Poate este un inger, unul ce trebuie sa invete oamenii toate acestea; dar un inger nu ar trebui sa imprastie suferinta, iar tu, plecand de langa mine, m-ai facut sa sufar...
La ce bun sa traieste? La ce bun sa continui suferinta si durerea? Poate ca ar trebui sa mor, o stea sa cada de pe cer si pentru mine, steaua ce m-a calauzit in viata, steaua care mi te-a aratat, steaua ca re m-a facut sa sufar... Poate ca steaua mea nu si-a facut datoria si poate ca merita sa cada...
Vantul sufla cu butere, ghiarele bat tot mai tare in fereastra, si a inceput sa ploua...
Lacrimile ingerilor cad pe Pamant inecandu-l. Oamenii nu merita sa traiasca, ei nu sunt demni sa gaseasca dragostea si fericirea. Poate ca apa va acoperi lumea si va sala intr-o spuma invoburata toate nefericirilece s-au adunat.
Urla, urla vantul ce se raneste in cangile ascutite ale copacului. Sufla cu putere iar ploaia tropaie pe pervazul ferestrei si para ajuta ghiarele s sparga geamul.
Un trosnet nemaipomenit, un tunet ce parca vine deopotriva din cer si din pamant, imi sparge auzul.
Din fata ferestrei copacul cade, inconjurat de flacari ce danseaza intr-un dans demonic pe crengile lui... pare trist, el cade rapus de Natura asa cum sufletul meu a cazut in disperare si uitare.
Flacarile musca din inima copacului, cel ce dinioara incerca sa patrunda in camera mea... iar acum ma gandesc ca poate el cauta un refugiu... stia ca sfarsitul lui este aproape.
Geme, iar flacarile danseaza si-l devoreaza. Ii fura sufletul si-l chinuie, il tortureza pentru ca ele nu stiu ca acel copac a gasit dragostea, sau poate ca o stiu...si le e frica de el.
Vantul se opreste din goana lui nebuna, Divinitatea ne-a dat o noua sansa.
N-a luat decat un suflet, lasandu-le pe calelalte sa-si continuie cautarea.
Lacrimile cazute din cer, mangaie crengile si alunga dintii aramii ai flacarilor, intrerupand dansul demonic.
Acum par ca se feresc de picaturile de ploaie... nici ele nu vor sa moara... acum ca au descoperit ca pot sa traiasca... dar totusi mor.
Incet, incet, ploaia nu mai este dacat o amintire. Doar fumul din aer duce aminte deceea ce a fost.
Stelele si Luna lumineaza din nou Pamantul, acest Pamant pacatos, dar iertat inca o data pentru nelegiuiri...
Ma asez in patul parasit de tine acum o vesnicie. El este tot gol, dar paraca nu este chiar asa, in locul tau, acum am amintirea si speranta reintalnirii.
Somnul dulce imi inchide pleoapele, ungadu-le cu mierea uitarii si a visului.
Adorm cu tine in gand pentru a ma cufunda in uitare, sau poate pentru a te intalni inca o data in vis. Si acolo sa fim iar impreuna.


Adio fantsma vietii mele, adio si sper sa fii fericita.