se hotărâseră oamenii să se apropie de cer

și-au mers pe cel mai înalt punct de pe pământ și-au început să construiască de acolo un fel de scară spre înalturi.

erau 12 plăci paralelipipedice dispuse cumva ca un acordeon metalic lăbărțat

și s-au înscris neînfricații la un soi de competiție în care trebuia să reușești să treci de cele 12 trepte și să atingi cerul, apoi să te întorci pe pământ și să te dai mare

eram complet neliniștită. am știut din prima că nu-i pentru mine competiția asta

se strânseseră 100 de concurenți, cu motociclete și cu mașini

le miroseam adrenalina, le citeam un râs organic pe față, iar pe mine mă apucase tremuratul

și-au plecat, în viteză, rânjind și erau unii care reușeau să treacă de a 3a, a 4a treaptă, după care se rostogoleau înapoi murind adrenalinați, între cer și pământ

unul singur a ajuns până la treapta a 6a și apoi a căzut în cap de atâtea ori încât mi-a obosit visul. pe el nu l-au mai adunat, lipseau prea multe bucăți din varianta inițială

mă uitam îngrozită la spectacol, cu cât patos se avântaseră și cum mureau rând pe rând

au murit 80, 20 de grav răniți avuseseră marele noroc al unui start prost, care i-a întors din drumul spre cer suficient de devreme.

umanitatea era devastată, competiția sfârșise grav

cerul își înghițea generos porția de fum care însoțise evenimentul, iar scara metalică rânjea crăcănată.