ea își înfige ghearele negre în spatele meu
gâfâie lângă mine ca o cățea
și latră ore-n șir, latră lângă urechea mea
îmi linge cu limba ei împuțită lacrimile
apoi mă mușcă tare de față
iar eu nu mai văd decât gura ei neagră
deschisă larg și,
mișcându-se mai aproape,
colții ei îmi sparg încet retina
în timp ce mă cuprinde și mă întoarce ca pe-o păpușă de cârpă
mâna ei mă apasă, mă apleacă mai jos
și-mi îndoaie coloana subțire
până o aud cum trosnește scurt și repede,
ca un băț de chibrit.
apoi mă împinge cu botul, mă linge încet
scâncind cu tandrețe
și botul ei pute a rahat și a toate spurcăciunile
mă acoperă, mă mânjește cu de toate,
se pișă pe mine ca să se știe unde începe și unde se termină
și-apoi urlă tare a durere și a dracu mai știe ce.

de-acum nimic nu mă mai poate curăța,
nimic,
vreau niște acid, repede, niște acid
trebuie să mă spăl cu ceva să nu se mai simtă duhoarea

- adevărul e că toate florile alea n-au ajutat la nimic
deși le-am așezat frumos, în ordinea culorilor.

după o vreme ei au venit și-au spart ușa
m-au târât undeva și acolo era întuneric
iar din pereți se desprindeau oameni de piatră.

fetița aleargă repede, mai repede, și mai repede, picioarele ei mici n-or să ajungă niciodată la timp

din asta nu se poate ieși atât de ușor.