Mi-e inima doliu… cum am devenit
Din o mie de trairi… un vis de odinioara,
Cand o prima scanteie din focul iubit
Se nastea murind pentru intaia oara…

Mi-e sufletul rosu, cu lacrimi sangerande,
Pe stresini putrede, siroind torente,
Izvoare formand, de doruri fierbande;
Viata daruind in lumi inexistente…

Mi-e spiritul abur, cu aripile frante,
Cazut din inalturi in spasme de iad,
Traversand spasit mitologica punte
Spre timpul renascut din secunde ce recad…

Am strigat un nume nestiut, fara amintiri…
Mi-s umbra fara pas pe ratacitul drum,
Unde florile mor peste cadavre de iubiri,
Iar Dumnezeu tacea… si tace si acum…

Insa acel nume mult iubit nu voi sa-l stiu
Ratacind alaturea-mi in eterna noapte;
Mi-e frica ca am sa-l ucid cu al meu pustiu,
Cu trup de strigoi si cu iz de moarte.

Raman mai bine in urma-I, ascunsa in umbre,
Firescul pas veghindu-I, pe aleea vietii;
Am sa-I apar visul de negurele sumbre,
Cantandu-mi amarul in roza diminetii…