Mă agăț cu degetele sufletului
de peretele unei case, de tocul ușii, de câte o carte
și aștept,
zgribulită, abătută, încruntată,
în purgatoriul zilei
răspunsul Instanței de Judecată.

În rosturile ei, lumea trece, mă ocolește,
mă privește, mă zărește sau nu mă vede deloc,
deși eu stau, nu mă mișc:
teama m-a legat cu funii de frică,
m-a prins de pragul Justiției
și mă scutură, din când în când, de umeri,
cu verdicte, amânări sau indecizii.

File de calendar coboară, se răvășesc,
acoperă săptămânile... care trec;
eu parcă nici nu am plecat, nici nu am venit,
parcă am stat acolo, în pragul clădirii,
zidită în treapta de jos,
acolo unde se culcușește, seara,
câinele abandonat al orașului
ținându-mi de cald
și animându-mă cu scărpinatul canin.

Acolo m-a abandonat copilul meu,
care acum a crescut, e mai mare,
cu o lună sau cu o zi, nu mai știu,
pentru că eu îngheț zi de zi tot mai mult,
mă transform în gheață, mă transform în ciment,
mă transform în urechea pământului
și aștept, printre fire de iarbă uscată,
printre pietre, într-un ochi de băltoacă,
să aud Cuvântul.

Dumnezeu, dacă ar veni pe pământ,ar trebui
să fie avocat specializat în divorțuri nedrepte,
să dea o lege prin care copiii să nu mai aibă părinți,
ci numai mame.