Când am intrat în cameră mi-a fost frică. Frică. E un cuvânt ciudat. Poți spune frică și te poți gândi la urechile ciulite ale gazelei atunci când simte zgomote suspecte în iarba înaltă. Eu am spus frică și m-am gândit la un torționar înalt, cu palme mari. Oamenii răi au mustață, mi-am zis. Nu, nu e momentul să-ți fie frică, Albert. Am căutat pachetul de țigări. Era acolo. Era timpul să apelez la rațiune. Am aprins țigarea. Am revăzut scena intrării mele în cameră. M-am poziționat într-un unghi propice. M-am văzut cum am pășit cu pași mici în cameră. Ce m-a surprins a fost privirea. Ochii mei încercau să descopere acel torționar cu mustață. Am râs. E greu să scapi de teamă. Mi-am propus un exercițiu simplu. Coșuri uriașe și o coadă imensă de oameni. Oameni slabi, firavi, subnutriți, cocoșați, fără mustață. Da, e clar, suntem la Auschwitz. Nimănui nu îi este teamă. E ca și când tremuri într-un 747 în picaj spre apa oceanului. De ce să tremuri, impactul e iminent?! Așa că îmi iau prosopul sub braț, îi zâmbesc vecinului meu costeliv și îl întreb dacă e de acord ca să mergem la o partidă de pescuit după ce vor lua sfârșit toate astea. Mă privește siderat. Crede că am înnebunit. E doar un exercițiu. Îi explic calm că nu există frică. Doar eu exist, el trăiește datorită mie, că eu am pus la cale aceste exercițiu de autosugestionare. Încep să am dubii. Mă privește sumbru. Oare nu poate înțelege un adevăr elementar, nu e nimeni vinovat?! Îmi reiau tirada, sunt o gazelă cu urechile ciulite și, în același timp, sunt un individ care are o fobie pentru oamenii mustăcioși. Primesc un scuipat mare și galben în față. Apoi un pat de pușcă în cap. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii devin violenți când epuizează argumentele logice. Sau devin violenți când sunt încolțiți de frică. Unii își lovesc adversarul. Chiar și atunci când totul a luat sfârșit îl mai lovesc, chiar și căzut la pământ. Intensitatea loviturilor e direct proporțională cu intensitatea fricii. Doar sângele îi liniștește. Sângele și tăcerea adversarului. Asta nu înseamnă că oricine tace e mort, dar, mă rog, unii tac de frică, alții tac că au murit. Eu n-am lovit, n-am tăcut. Am fugit și am strigat. De fapt am țipat. Tare, ca sirena unui transatlantic. M-am regăsit în cameră. Eram la podea, îmi ștergeam fața murdară de saliva acelui deținut costeliv. Aici greșisem. Trebuia să-l întreb cum îl cheamă și să-l invit alături de mine în cameră. E ușor să afli un nume. Cum te cheamă? Albert. Pe tine? Dumnezeu. Încântat. Și eu la fel. Apoi te ridici, ieși din cameră, tragi ușa după tine și rostești: "Acum totul e atât de clar." În cameră nu mi-am lăsat doar frica, l-am părăsit și pe Dumnezeu. Mda, rostești încă o dată mda și te reîntorci în cameră. Intri foarte curajos. Doamne, am venit să te salvez!