Mama își ține în pântece copilul nouă luni; îndeajuns ca pentru restul vieții să facă orice sacrificiu pentru el; din același trup și sânge, totuși o persoană unică și independentă.
Reflectând la lucrul acesta, mi-a venit un gând: noi ținem în trupul nostru sufletul, nu pentru nouă luni ci pentru veșnicie.
Oare ce fac eu pentru aceasta?
Nici măcar ce face o mamă pentru pruncul ei; când e bolnav de patimi, nu mă ingrijorez, îl las să zacă în letargie. Dacă nu-l mai simt și doarme undeva într-un colț stingher al trupului, nu-l caut cu lacrimi.
Dar, minune...uneori când totul pare pustiit și încerc cu o ultimă sforțare, orbecăind, să caut ceva ce nici măcar nu cunosc prea bine, Domnul îmi pune în brațe "copilul" acesta, atât de de fin încât nici măcar atunci când îi este foame nu strigă ci doar te mângâie cu un chin dulce, apoi te lasă și adoarme cu nădejdea că într-o zi îți vei aduce aminte de el.