Ea pleacă, el pleacă... fiecare în alt colț... atât de departe unul de altul. Amândoi urcând panta, ajungând în cel mai înalt punct. În aceeași zi, la aceeași oră, fiind fiecare în colțul lui de lume. Se vor întâlni acolo, în visul comun, în visul dintre lumi. În aceleași gânduri, departe de uitare, aproape de poveste. Pierduți în fantezie, uitați de realitate. Clădindu-și propriul castel de fericire, mai sus de îndoieli, mai sus de pașii de amărăciune. De acolo, lumea pare așa mică și problemele așa neînsemnate.
Plânsul nu se mai aude pe sub copacii desfrunziți. Focul nu mai arde privirea, cuvântul nu mai omoară sufletul, umbrele nu se mai pierd pe străzile pustii.
Sfioși stau la sfat în umbra visului dintâi, prea șovăitor și prea gol. Privirea cade, suspinul se ascunde în noapte, căzând amândoi în golul infinit... Coborând ușor în realitatea crudă, trezindu-se din visul din povestea nemuritoare. Umbrele reci se lipesc de asfalt, ascunse sub culorile moarte