Desfac picioarele șevaletului și mă gândesc să pictez o femeie. Mi-e teamă că am s-o doresc și nu știu cum să-i încep culorile, ultima oară ochii ei mi-au urmărit visele și n-am știut s-o opresc. Când taci, îți trebuiesc câțiva ani să potrivești lumina în fereastră, mai bine să-i spui, soarele tot va avea delta lui așa cum țiganii își au corturile la marginea orașului și nu le pasă că există legi să-i oprească. Să fugi, îți intră în sânge până când te trezești într-un gol de inimă și alegi doar femeia care îți umple mâinile să încerci. De data asta am să așez toate formele în ocru aprins și am să încarc pensula până în lemn să guste fiecare dimineață din sânii ei, știu că va veni să-mi spună, doar primele minute contează, dar nu-mi pasă, acum este primăvara de pe aceeași pânză albă.