Credeam că le-am văzut pe toate, tu la fel.
Ai sesizat probabil cândva ceața de dimineață
întinzându-se ca o caracatiță lacomă
deasupra apei unui lac de munte, risipindu-se apoi,
încet, asemeni fumului de țigară.
Ai văzut poate și suflete părăsind trupuri
goale și sătule, uscate și putrede,
în bătrânețea lor plină de nonsens, stoarsă,
exploatată, arsă, lovită, ciuntită, muncită, robită.
Ai văzut desigur mâna crudității, necugetării,
sora dorinței morbide și a sorții jucate pe zaruri
identic însemnate de proprii demoni.
I-ai văzut cu siguranță cum se joacă Monopoly
zi de zi cu ei înșiși, cu hârtii din propria lor piele
și sorb fiecare din sângele altuia și parcă
nu le mai ajung umbrelele ieftine, veșnic ude,
cu toate că nu plouă.

Privește-i, stau toți în tine și în mine.
Cred că vrei să le spui multe dar ți s-au cam...
terminat cuvintele.

Aruncă și ultima monedă pe masa tăcerii.
Poate așa vom învăța din nou mersul pe jos
și cum să ne ferim tălpile goale de cioburi.

Ce spui, vrei să ne mai fotografiem încă o dată trupurile?