M-am îngropat în abisul oaselor. M-am scufundat. Când mi-am strigat că sunt la fund am turnat peste mine marmura albă a ochiului meu stâng, să-mi întărească trupul moale de sub adâncul ce-l apasă. Am rămas acolo ca o sculptură vie, cu ochii morți, sub apă, între oase.
Acolo, în oceanul rece se-mprăștia ecoul vieții.

Privește pământul
Din mâna ta caldă!
Privește mormântul
Pe trupul cel rece!

Din ceas de jăratic te-a ridicat Cuvântul.
Din fruntea ta albă va pleca tot gândul.

Ascultam ecoul jertfei:

Prometeu striga,înlănțuit, pe-o stâncă din Caucaz, iar vulturul îi potolea lui Zeus foamea, cu necaz.

Ana plângea iar zidul n-o oprea căci viața-i primea:
"- Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Viața mi se stinge!"

Ascultam ecoul păcii:

Ciobănașul cum vorbea, prin frunte-i curgea gândul ce-l avea, moartea ce-o simțea, nunta ce-o visa:
"Iar la cea măicuță
Să nu spui, drăguță,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C'am avut nuntași
Brazi si păltinași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Și stele făclii!..."