pisoi fumuriu dimineața torcea în brațele tale
încolăcit era cerul printre hortensii albe și mușcate
orașul stătea tolănit cașmir la poalele muntelui
ziua de sâmbătă fără dureri se năștea bot umed și roz
în cornete cu zmeură universul încremenise
drumul de un sărut era atârnat netezind calea
nu-i mai vedeam capătul dar nici nu-mi păsa
migdală ronțăită la soare bucuria de a fi împreună
aduna orele într-o inimă fără asperități
din turla bisericii cobora timpul crin galben
pe umerii femeii cu pantofi mov săltând urmele norilor
și m-am gândit atunci binecuvântați fie
toți cei care m-au părăsit în altă parte făcându-și cuib
după ce au sădit în mine sămânța tristeții
numai așa trupul și-a regăsit în libertate puterea
sufletul zămislind doar pentru tine clipa de grație