nu pun ceasul sa sune in fiecare seara. si asa sunt dimineti, majoritatea, in care ceasul suna, suna, suna pana cand sunetul intra in mine si ma ridic sa il opresc si ma pun in pat din nou. dar nu adorm, fiindca efortul de a cauta pe intuneric un pix, a-i potrivi varful in gaura din care pornea butonul de oprire si a-l pune pe off, ma trezeste.

stau in pat si ma bucur. ca traiesc. da. sunt nopti din care nu credeam ca mai scap. EI sunt din ce in ce mai puternici, mai reali. simt o oboseala placuta -- normala dupa o lupta asa grea. si stau si savurez aceasta oboseala. nu ma gandesc la noua zi. zambesc. traiesc.

nu-mi place sa imi amintesc, dar ma tin minte, schimbat de parca nu as fi eu, in pat la 5 ani si multi ani dupa, cum adormeam de oboseala, chinuindu-ma sa-mi tin ochii larg deschisi sa-i vad. si dupa ore de asteptare usile se miscau, peretii tremurau si... intr-un sfarsit adormeam lipsit de aparare, transpirat, predat total, suparat pe lipsa mea de vointa. imi aduc aminte si de lumina rosie legata la un transformator mesterit de vecinul meu. lumina aia rosie e ca un far prin noptile copilariei mele.