seară de seară se strâng toate ca pe o scenă.
e întâlnirea lor de tăcere în jurul unei mese de lemn cu picioare lungi.
scaunele sunt înalte
niște jilțuri grele
care ar face un zgomot hârșîit pe podea
dacă le-ar mișca atunci când se așează

dar ele sunt biete umbre prelungi
vin tăcute
bolnave însoțite de poveștile lor.
este vorba despre fidelități aici.

niciodată despre iubire

cu siguranță
aceste respectabile doamne transparente
vor ceva de la mine.
dar eu nu fac nimic
doar îngrop poveștile lor de credință și spaimă,
le descurajez,
iau distanța,
stau turcește
cât mai spre marginea scenei
vrând să sugerez cu asta că de fapt nu mă grăbesc
nici nu mă sperii
și le spun în genul meu evazionist
cine știe cât mai e de așteptat, dragelor…

dar ele vin de mult mai departe
și nu mai au pentru ce să renunțe