Pictez câte o zi în viață cu penelul gândurilor și prind din infinita depărtare șoapta ce tresară din elanul sentimentelor.

Pe pânză aștern în glasul tăcerii, note băute de picături care se varsă sub talpa clipei ostenite.

Învălui în culori vulcanul firului de praf care fărâmițează sufletul incolor, introvertit în ceață, aruncat cu violență în vidul plin de gol și de ecou, plutind indecis deasupra unui pod care tremură și strigă înfiorător după spice de lumină cu parfum amețitor.

Schițez apoi o gheață amară care stă îngândurată pe întunericul pietrificat, spânzurat de timpul grăbit să prindă din urmă un viitor mistificat. Presar și soarta unor pietre care le stau în coaste, în inimă, în dinte, statuilor ofilite, lipsite de un umăr cald.

Instabilitatea imaginii se furișează printre contururi deformate, devine o integrală și înveninează dansul valurilor fragile care se sparg de stâncile palide, scârțâietor.

Cerul înflăcărat dă lumii semn că un înger este închis într-un cub rotund, captivul unui pătrat ghemuit de gânduri fluide, suspendat pe treptele norilor, printre perdelele de culori filtrate prin irisul unui visător.

Dau glas foșnetului rupt de frunză pentru a strecura în tainice visări de primăvară tabloul pe care l-am visat și eu.