Dac-ai fi zâmbet și viscol și gând
vino nechemat, dar vino curând.
În sufletul meu ostenit te așează
cu mâna alină durerile care
își fac tot mereu adâncită cărare
și dă-le, din lacrimă, rază.
Dacă aș fi un zâmbet, ți-aș șterge lacrima și soarele s-ar oglindi pe chipul tău, dacă aș fi o rază de lumina ți-aș mângâia trupul și ți-aș săruta ochii, dacă aș fi un gând fugar m-aș așeza pe geana privirii tale și aș aștepta acolo răsăritul soarelui, iar dacă nu m-ai observa, aș pătrunde în sufletul tău și aș primi cu cea mai mare bucurie toate tristețile poposite acolo, alinându-le și dacă nici atunci nu m-ai observa aș deveni o adiere șoptind tot ceea ce simt la atingerea sufletului tău și aș încerca să-ți protejez inima.
Dacă ai fi tu umbra, nu aș simți singurătatea. Dacă m-ai înălța în cuvinte, nu aș simți golul vieții, m-aș bucura și aș îmbrățișa eternitatea unei clipe de fericire a tinereții.