am încercat de prea multe ori
să fiu trează
într-un câmp cu maci
n-am știut niciodată regulile iubirii
mai târziu le-ai scris tu în piele
acum îmi înghit toate lacrimile
și tac
stau ca o tâmpită în fața unui geam
care dă doar spre un gol imens
exact ca fereastra spre tine
mi se pare penibil ca după atâta timp
încă te mai urăsc
caut să smulg nu știu ce rădăcini
ale unei habar n-am cărei iubiri
dar încă sunt aici
cu luna între sâni
cu durerea bine prinsă de încheieturi
vorbele tale îmi sparg încă liniștea
le hrănesc cu ură
le îmblânzesc cu hohote isterice
apoi le alung înspre ieri
iubirea ta e cămașă de forță
am rupt o curea
să am mereu senzația că scap
mă zbat între ziduri albe
iar tu râzi de dincolo de timp
te văd cum ascuți pumnalul nepăsării
îl înfigi acolo unde mă sărutai
și cânți refrenul jalnic
al uitării

mâine voi fi tot la fereastră