Strop cu strop urmăresc apa dansând pe geamul murdar. Forme pline de viata își fac loc in lumea lor de sticlă și singuratatea copleșitoare se întoarce în sufletul plin de vise. Citesc primele rânduri dintr-o carte pentru copii ”A fost odată ca niciodată…” și melancolia pune stăpânire pe mintea îngropată în dorințe. Atât de rece e totul. Mă ascund în patură și-mi reiau locul în fața geamului privind în continuare jucăușele picături de apă curată ce iau cu ele stelele nopții; lăsând un cer de nori ce-și târâie povara ca niște uriași de vată de zahăr, ascunzându-și culoarea în pătura nopții.

Închid ochii și depărtarea dispare fără urmă. Trăim același vis. Covorul de frunze moi își împrăștie parfumul de mucegai și picături de rouă ademenesc gâze de toate felurile. Printre norii obosiți se joacă Luna de-a v-ați ascuns și mici orătănii îi țin hangul priviind-o cu mirare când le luminează cu raze reci. Mă simt și eu ca o mică vietate plină de viață și vreau să strig, să-ți spun că traiesc – dar vorbele rămân pe buzele uscate de vântul nerăbdător. Timpul își cântă șăgalnic simfonia de parcă ziua de mâine va fi mai bună.

Foile albe din fața mea sunt martorele unor gânduri certărețe ce-și fac loc printre cuvintele unei melodii ce cântă de ore… mai trece o noapte de vise, de neliniști și dorințe și din nou înfrunt soarele zilei cu zâmbetul pe buze în asteptarea agonizantă a următoarei nopți care ar putea să nu mai vină.