Avem în noi un dor nebun de a ne conserva. Ceva din interiorul nostru ne spune că suntem prea valoroși sau într-atât de valoroși încât să existe viață după moarte.
Câți dintre noi avem puterea să acceptăm ideea continuității trăirii? Și aș dori aici să subliniez termenul atât de frumos "trăire". Și atât de specific uman...
Această trăire este oare o garanție a vieții "de dincolo"? Trăirea ce ne încearcă privind răsăritul magnific de pe Coasta de Azur, bucuria nașterii unui fiu, imediat chiar după zămislire, are și o valoare apriorică (în accepție Kantiană)?
Sunt acestea efecte? Sunt acestea efecte ale unor cauze simple (fiziologice), evoluționiste, darwiniste, freudiste?
Nu, aș vrea mult să cred că acestea sunt efecte ale unei Cauze ce merge dincolo de psihicul derivat din niște circumvoluții ascunse în cutia craniană.
Bine, și dacă aș vrea să cred asta, înseamnă că am o simplă necesitate biologică de a găsi un răspuns în fața morții?
Nu, aș vrea mult să cred că tendința noastră de a căuta acea "ființă" dincolo de "existență" se datorează nu unei biologice anxietăți de moarte, ci unei RELAÞII între Persoane.
În concluzie, eu fiind o persoană, am convingerea că dincolo de lumesc, mă transcende tot o Persoană.