Peretele verde-l miroseam a tine. Aseară aveai o voce tristă când am vorbit la telefon. Știam că dai ușor din picioare, că gândeai la o toamnă cu un cosmos inversat, cu o ioană fără ioana.
Câțiva martiri, cu figuri efeminate, se odihneau despuiați pe malul mării, noaptea, iar corpurile lor se descărnau într-o lumină de neon. Eu mă îmbrăcam în straiul vechi, cu o coleretă elisabetană,
îmi puneam niște pantofi de cârpă colorată, mă auzeam
din depărtare, iar martirii mei
se înălțau la cerul negru asemenea unor satani verticali, în vreme ce creșteam impudic pe fiecare organ al tău. În tăcere.

Când construcția e gata, ca o poezie de spus pe străzile cetății, când ei sunt agățați de lună și stele, fiecare de luna sau de steaua lui, mă
întorc plecată de la peretele verde, îmi pregătesc cerealele cu lapte, laptele inundă apartamentul, cetatea, mirosul, trecutul, deschid televizorul și dacă aflu că ai supraviețuit doar tu cu mine-inimă, cu mine-alveolă, te respir.