Eu eram deja acolo, pe acea câmpie mută, șiroind încă lactat, după întâmplarea cu inundația laptelui. Limburile se desprindeau. Eu îmi golisem intestinele, unele artere și, pentru a nu deveni prea descriptivă, începusem să mă tund ușor.
Ivan intrase prin dreapta, m-a pipăit cu partea lui ciungă, a mușcat din călcâi, realizând că sunt vie. Apoi au venit ceilalți, foarte albi, abia coborâți de pe sorii lor, argiloși
africați
antebraț
adipoși,
m-au sfâșiat rotund, strigând ca într-un ritual vechi, iar eu îmi
șopteam mereu ca un părinte bătrân, că nu sufăr, nu sufăr, nu sufăr.
Rănile creșteau mereu, mirosea a scalp și a eviscerare, Egor îmi desfăcea un nu știu ce incolor în inimă, până când mă întinseră fibră lângă fibră pe toată câmpia. Spuneau ce frumos trup a fost aceasta. La sfârșit a venit de departe, din stânga, inefabilă, Katarina Obovna –
a dansat frenetic–bacantă,
publicul tăcea, rânjind larg, iar pe mine mă durea fiecara talpă a ei.

M-au ars naiv și nesfânt, (dar
asta nu trebuie să pară patetic sau infatuat sau eretic-
melodramatic – dramosferic – fermanganat)
iar din cer atârnau niște ațe ca la teatrul de marionete.