Ca un mugur de lumină
O icoană-a lăcrimat,
De sub anii de ruină
Vechiul drum s-a adunat.

Strălucind în zori de seară
Ca mai toate cîte-au fost,
Lampa picură în ceară
Amintire fără rost.

Lăcrimînd pe focul veșnic
Lemnele trosnesc în foc,
Cărămizile, prielnic,
S-au mutat într-un alt loc.

Peste stinsa neființă
A acelor vremi de ieri,
Ca un abur de credință,
Se înalță ani mizeri.

Dar ca apa ce foșnește,
Trăsnetul șoptește blînd,
Iar neantul răstignește
Amintiri de dor plăpînd.

Dar acum ce îmi mai pasă?
Pot să spun “A fost odat’”
Astă seară plec acasă
Cu un gînd împrumutat.

Vină cîte or să vină,
Între plame țin o soartă,
Numai dorul de ruină
Va ucide-o clipă moartă.